“Priemele randuri sunt cele mai grele de scris cand incepi sa pui un gand pe o hartie”. Asta ar spune cei mai multi dintre noi. Da, poate, dar cand vine vorba despre un eseu sau o lucrare pretentioasa nu despre un sentiment care este ascuns in inima si tanjeste sa scape cu un zambet pe fata si inchinare. Nu mi-e greu sau rusine sa vorbesc despre o tabara crestina in care am fost una dintre protagonisti. Aceasta tabara avea sa-mi schimbe viata si eu habar nu aveam.Pana intr-o seara… Dar sa incep cu inceputul.
Inainte cu o seara de a porni in tabara am facut ca o ultima plimbare cu un vechi prieten cu bicicletele. Nici eu si nici el nu fusesem plecati intr-o tabara crestina pana acum. Si eu aveam sa fiu prima care experimenteaza aceasta noutate. Cu toate ca fusese si el invitat dar refuzase. Imi era rusine inainte de ce ar fi spus prietenii de la bloc daca as fii facut un pas inainte pentru credinta, pentru Dumnezeu in tabara. (Pildele sau proverbele lui Solomon cap 1:10-16 ) Asa ca am vorbit despre tabara mult si bine. Imi spusesem tot felul de vorbe descurajante despre tabara. Si chiar am adaugat ca daca ar fii dupa ceasul meu si as adormi nu as regreta plecarea trenului din gara si as sta acasa. In pofida acestor cuvinte, dis-de-dimineata ceasul sunase cu 1 ora mai repede si eram nerabdatoare sa-mi revad prietenii si colegii din liceu. Eram gata de plecare de acasa la momentul potrivit si la fel si in gara. Acolo mi-am recunoscut vechii prieteni si facusem cunostiinta deja cu altii noi. Nu le-au trebuit mult timp sa ma ia la pertu dar nici mie. Stiam ca sunt persoane de incredere si asta stia si tati cand si-a scuturat mana ca de un adio lung pentru ultima data in saptamana aceea. Am intrat in compartimentul unde erau si ceilalti prieteni si ma simteam tot mai straina printre cei pe care ii cunosteam de aproape o viata.
Cand am ajuns la Surduc am fost uimita de conditiile pe care ni le oferea tabara pentru ca am mers acolo cu gandul de a ma distra. In ziua urmatoare ni s-a prezentat si programul amanuntit si am fost profund dezamagita de cate ore de “religie” aveam pe zi! Mai ca-mi venea sa plang. Mai ales ca ma mutasem de la Liceul Baptist din aceleasi motive. L-am sunat pe tati si am inceput sa ma plang la telefon fara oprire: de conditii, cu toate ca erau foarte bune, pentru ca am vrut ca si tati sa simta amaraciunea mea si disperarea mea prin telefon, si de program mai ales. Aveam doar 4 ore libere si imi daduse vestea asta peste cap toate planurile. Primele zile nu mi-au placut deloc. Nu cantam impreuna cu ceilalti adoloscenti si copii, nu m-am daruit din inima studiului.
Cu toate ca ma rugam dar nu din inima. Aveam toate activitatile alea de care eram pur si simplu dezgustata : Lucru in echipa, intalnire cu echipa. Nici nu vroiam sa ma gandesc!
Cu asa gust amar au trecut primele zile de tabara …
In ultimele seri fratele Danny Strickland , care era si organizatorul taberei ne-a poftit in fata, dupa fiecare predica, sa ne marturisim in fata Lui Dumnezeu. Eu aveam sa rad la ce ne ruga el sa facem! Vedeam cum sala incetul cu incetul se golea si toti paseau plangand de fericire in fata tuturor. Nu ma interesa nici cine era in fata si nici ce zicea fratele Danny.
Cand s-a terminat programul serii am urcat sus parca mai grea pe plan spiritual si fiecare treapta urma sa fie o indepartare fata de ce puteam sa fac si eu in acea seara. Dar o parte din minte nu regreta decizia pe care defapt nu am luat-o. Cu toate ca in noaptea aceea nu dormisem mai deloc, ma gandeam , oare daca am procedat bine sau nu. Daca acea decizie pe care nu am luat-o ma va face fericita sau nu. Raspunsul la acesta intrebare parea retorica in acel moment, dar aveam sa aflu raspunsul in ultima seara. Aveam obiceiul ca in fiecare noapte inainte sa adormim , colegele mele de camera si cu mine sa ne rugam. Ele s-au rugat pentru mine si eu pentru ele. Ele aveau decizia asta deja luata si se rugau ca si eu sa fac la fel in ultima seara de tabara. In ziua urmatoare toti copii facea poze acaparau toate frumusetile peisajului de deal ale Surducului.
Dar in seara care urma nici un aparat foto din lume nu ar fi reusit sa inghete momentele de fericire si bucurie pe care le-am trait unul cate unul, de la mic la mare. A fost intr-o seara de vineri, 4 august. O seara, care mi-a inversat prisma prin care vedeam pana atunci lucrurile. Doar in ultima seara am avut curajul sa las deoparte toate lucrurile in care credeam pana atunci si sa incep o viata noua, de crestina. Doar in ultima seara am avut curajul sa vars lacrimi de bucurie ca ceilalti copii. Doar in ultima seara am avut curajul sa ma prezint in fata Lui Dumnezeu. Si doar in ultima seara am primit in dar o noua viata. Pentru aceea viata ii multumesc in fiecare zi lui Dumnezeu.